Am reușit într-un final să îmi fac timp pentru a ajunge la „The Martian”, mă simțeam obligat să o fac încă de vineri (2 octombrie), când a avut loc premiera. Nu prea ai cum să greșești când alegi să mergi la un film care îl readuce în centrul atenției pe Matt Damon. Omul a demonstrat în repetate rânduri că știe pe ce criterii să-și aleagă un rol.
Chiar dacă între timp NASA a descoperit că apa este prezentă pe Marte, filmul nu suferă deoarece reușește să te decupleze complet de ultimele evenimente. Are și câteva momente care te fac să ții pumnii strânși. Din punctul meu de vedere este un film bine gândit, cu puține ezitări de care poți face abstracție în cazul în care le sesizezi, iar dacă nu ai fost să-l vezi ar cam trebui să o faci.
Prin august anunțam apropierea filmul printr-un articol și spuneam că:
„The Martian”, sau Marțianul spus pe românește, pare a fi acel gen de film pe parcursul căruia este posibil să consumi 3 litri de apă și un kilogram de popcorn.
Și cam așa a și fost, după primele 45 de minute am rămas fără popcorn și fără suc, treabă care m-a amuzat destul de serios. Mai interesant a fost că filmul s-a întins undeva aproape de 2 ore și jumătate.
Din orice film îmi place să extrag câte o idee, iar „The Martian” mi-a reamintit cât suntem de mici în raport cu galaxia noastră, asta așa, ca să nu aducem în discuție întregul Univers. 🙄
