Când ești mic trăiești un concediu lipsit de punctuație. Îmi aduc aminte cu o deosebită acuratețe de momentele în care băteam mingea în fața scării de dimineață până seara împreună cu mucoșii. Aproape în fiecare zi spărgeam o minge sau un geam, și asta era un fel de regulă nescrisă. O dată pe săptămână băteam la ușile vecinilor morocănoși pentru a-i mai scoate din casă. Ce să zic, era distracție mare!
Sesizam în privirile bătrânilor nostalgie atunci când ne priveau, probabil pentru că le reaminteam de ei înșiși în vremurile apuse. Ei erau cei care ne luau apărarea mereu. Zâmbeau chiar și atunci când eram împielițați și făceam năzbâtii. Micul nostru Univers era bine delimitat; cam cât un cartier, nici mai mult nici mai puțin. O minge de cauciuc, o cretă și toată lumea era fericită. Nu ne trebuia nimic în plus, totul era simplu.
Cei trecuți prin viață, care aveau mai multe primăveri decât noi toți la un loc, ne spuneau mai mereu să ne bucurăm cât suntem mici, atenționându-ne că mai târziu lucrurile nu vor mai fi atât de roz. Încercam să îi înțelegem, dar nu reușeam pentru că până nu te lovești cu capul de pragul de sus nu îl vezi pe ăla de jos. Anii au trecut, noi am crescut și într-adevăr, ziua de luni nu ne mai surprinde prin nuci, meri și peri.
