E drept, cam târziu vin cu recenzia asta. „The Conjuring 2” și-a avut lansarea pe 10 iunie în cinematografele din țară, dar mizez pe faptul că mulți dintre voi încă nu l-au văzut. Precizez încă de la început că aveți în față un sequel peste așteptări pentru care merită să vă deplasați la cinema, dacă nu ați fost deja. În niciun caz nu este un film de văzut pe canapeaua din sufragerie, vecinii s-ar putea să bată în țeavă. Sunetele urcă și coboară cum n-ai văzut. Eu sunt pățit, de aia zic.
În ultimii ani am observat că audiența genului horror este din ce în ce mai greu de mulțumit, și notele de pe site-urile de specialitate reflectă acest lucru. Sunt de părere că genul horror este cel mai dificil gen de produs. Audiența câștigă din ce în ce mai multă rezistență la momentele care ar trebui să o bage sub scaun. De exemplu, Psycho, un film produs de Alfred Hitchcock în 1960, reușea să smulgă țipetele unei întregi săli de cinema. Înclin să cred că oricât de bun ar fi un film de groază astăzi tot nu va mai putea să reproducă acea isterie pe care Hitchcock o dirija în momentele de glorie. Doar tehnologia VR (virtual reality) poate să mai schimbe ceva în viitor.
„The Conjuring 2” l-aș plasa două trepte mai jos comparativ cu „The Ring”, și zece trepte mai sus față de întreaga serie „Insidious”. Momentele comice au fost integrate destul de subtil, de multe ori aproape insesizabile. Scenografia vintage, decorurile prăfuite și atenția acordată detaliului sunt punctele forte ale filmului, prin intermediul cărora pur și simplu te absoarbe.
Intriga sună cam așa: Ed (Patrick Wilson) şi Lorraine Warren (Vera Farmiga), acceptă un nou caz paranormal care îi conduce în nordul Londrei pentru a investiga o casă dominată de spirite malefice, în care o mamă luptă din răsputeri pentru a-și crește cei patru copii.
